„Un minut de libertate i se parea nepreţuită fericire;încerca atunci să se regăsească , să viseze.(...)o oază într-un deşert de pasiune, de placută oboseală şi zadarnică ardere.”
Mircea Eliade-„Întoarcerea din rai”
Încăperea era goală, iar albul pereţilor o copleşea. Umbrele lumii de afară se desfătau într-un iureş colectiv pe podeaua camerei , conduse parcă de mâinile unui păpuşar obosit. Iar vântul...vântul îşi continua fuga printre clipe răscolind sufletul fetei.Era singură acasă, singură într-un colţ de lume , într-un loc care îi sporea mereu curiozitatea şi îi păstra fidel secretele. Prin perdelele diafane exteriorul părea un absolut intagibil, o imensitatea care nu avea loc într-un singur suflet, dar care se încăpăţâna mereu să se strecoare uşor, puţin câte puţin, absorbind pentru un moment întreaga existenţă.
Se plictisea, asă că deschise o carte la întâmplare.Era volumul ei preferat... începu să lectureze capivată, însă fiecare rând îi ducea gândurile mai departe . Ridică ochii din carte şi începu să se plimbe pe holurile întunecate ale casei. Ajunse la un capăt, la o fereastră înaltă care dădea înspre gradina luxuriantă din spatele casei. Perdelele roşii de catifea grea erau intr-un armonie nefirească cu tabloul de afară . Fata trăia un sentiment ciudat, parcă nimic nu se mai potrivea, parcă lumea din jur se fisura încet, încet cu fiecare rază de soare scăpată printre crăpături. Întoarse capul...holul era perfect luminat , iar în locul ușii de la capăt se afla un alt geam. Înalt, decorat cu vitralii în culori tari,un joc de pasteluri pe un șevalet solar. Se apropie speriată de noua fereastră și descoperi un deșert tăcut, uniform , atent construit, atât de rezistent aparent și în esență atât de fragil. Deschise fereastra și suflă ca și când ar fi vrut să stingă o lumânare. La prima suflare deșertul întreg se transformă în piatră. Ridică mâinile spre cer și stele începură să cadă. Era un paradis pe pământ, o lume pe care doar ea o putea controla. Privirea i se fixă inevitabil pe tavanul care stătea să pice. Se sfărâma încet lăsând să cadă bucați dintr-o lume de mult trecută. Încercă să fugă însă picioarele îi erau înțepenite.Era martora propriei prăbușiri, era singură.
Deschise ochii și recunoscu pereții albi ai camerei sale vechi. Încăperea era goala, fară uși, fără geamuri , dar de o luminozitate deosebită. La picioare zări un creion pe care îl luă în mână. Era cel mai greu lucru pe care îl ridicase vreodată. Părea făcut din plumb, iar vârful lui umbrea lumina absolută a camerei. Ținând instrumentul strâns în mâna dreaptă , fata se îndreptă spre primul peret și începu să deseneze forme pierdute, copaci pustiiți, ba chiar un cer, un altul decât cel pe care îl știa toată lumea. Când încercă , însă , să deseneze sfera solară, întreg peretele se părbuși cu un zgomot impresionant, iar praful se pierdu parcă în adâncimea pământului. Era singură, singură în propriul univers, singură într-o casă pe care nu o mai recunoștea, într-un loc de unde ar fi putut să plece oricând, porțile realității erau deschise.
Păși sfioasă pe treptele noii sale vieți. Era copleșită de detalii, de frumuseațea imaginilor de ambiguitatea drumului care o aștepta neatins.În mâna dreaptă avea o umbrelă. Culoarea materialului îi amintea de perdelele de acasă, același roșu ponosit și totuși atât de viu. Picura...așa că deschise umbrela. Stropii de ploaie se loveau nedumeriți de granița țesăturii , încercând parcă să distrugă orice mediator între lumea de afară și trupul copilei.Ploaia se întețea. Fata închise umbrela și ridică din nou mâinile spre cer. Ploaia de stele de odinioară împăienjeni iarăși oglinda azurie . Deșertul însă lipsea, dispăruse parcă de atâta timp încât nimeni nu-și mai amintea de căldura și sărăcia lui.
Casa era pierdută în fundal , însă fiecare pas mai departe de ea părea firesc și îi oferea o satisfacție neobișnuită. Dobândea o nouă identitate, un sens care o individualiza. Traiă drama cunoașterii unei lumi care urma să-i găzduiască existența.Dar era oare singură? Oare dacă ar fi strigat odată , din pustietatea noii lumi , nu s-ar fi auzit nici măcar un sunet ?Oare nu mai erau oamenii, așa ca ea, pierduți într-o lume nouă ? Probabil că nu...De ce? Pentru că fiecare om tinde să trăiască într-o lume doar a lui, propriul labirint în care se rătăcește mai devreme sau mai târziu.El nu poate fi comparat cu cel al persoanei de lângă, nici chiar cu cel al prietenilor apropiați. Este unic, imposibil de descris și de reprodus.
Ea trăia drama singurătății într-o lume cunoscută, propria casă. Apoi a ales să facă primul pas în noua lume , să-și construiască noua ei existență, noul ei colț de univers, noua ei casă. Atunci s-a trezit și și-a dat seama, că nici cel mai talentat artist nu va putea să deseneze o lume care să o scutească , mai devreme sau mai târziu , de singurătate. Acea lume ar fi o utopie viclean vânată de toți muritorii , pentru că instinctul de auto-conservare sufletească ne definește în totalitate . În esență , a fi singur înseamnă și a te auto-distruge , dar și a învăța să prețuiești orice contact uman menit să dea culoare exsitenței anoste . Pereții nu se prăbușesc singuri ci noi îi năruim cu așteptări prea mari , fără să acceptam adevarul ascuns în fundal. Ne construim imaginea vieții ideale, desenăm, calculăm și într-un final tot lumina destinului ne decide drumul. Viața nu va fi nicicând doar o grădină de samarald. Vor exista și clipe când totul devine sterp, iar supărarea și nedreptatea se înceleștează în jurul nostru încercând să ne oprească din drum. Adevărata putere de a schimba ceva,de a transforma norii în stele, este ascunsă doar în noi. Suntem marionete pe o scenă pustie, cu un păpușar obosit , suntem doar oameni singuri. Un singur lucru ne unește : avem cu toții de împărțit o lume , iar lumea este casa noastră.
