In cartea a treia din Etica lui Spinoza,filosoful olandez vorbeste despre natura si originea pasiunilor. Sufletul uman se perinda intre doua stari existentiale :fie lucreaza,fie sufera.Sentimentele sunt produsul unui suflet care lucreaza, care aspira spre idealism,spre contemplare eterna a imprejurarilor si a faptelor care l-au modelat.Factorii externi-desi cu un rol fundamental in evolutie prin efectul lor de a micsora puterea interioara, sau mai bine zis ,de a o recanaliza spre alte cai, vor ramane mereu in amintirea sufletului ca fiid momente in care avantul s-a desfacut asemeni unui sirag de perle, lasand sa se piarda toate lucrurile care pana in acel moment pareau a fi fapte concrete.
Asa a inceput povestea lui Maia, care din dorinta de a reface un sirag de perle, s-a pierdut intr-o lume idealista. Tanara, cu parul brunet si ochii negri, ageri sub buclele jucause ale bretonului, cu fruntea lata , osatura proieminenta, barbia putin prea ascutita si buzele mult prea subtiri, Maia nu era decat o studenta obisnuita,multi ar categorisi-o ca fiid chiar banala. Nu era fata mereu neobosita de la jurnalism, nici fata distinsa de la drept, nu avea o gratie deosebita in miscari si nici o dorinta excesiva de a o dobandi.Iubea fizica si geometria,desi niciodata nu excelase in cele 2 domenii, frazele exacte, raspunsurile scurte si deciziile spontane erau insa marca ei distinctiva. Dupa un eveniment mai putin placut,rezultat al unei decizie mai mult sau mai putin inspirate, o persoana apropiata i-a marturisit ca cea mai potrivita cariera ar fi cea de chirurg, intrucat doar ei au puterea de trece dincolo de piele cu elemente ascutite care parca intrerup pentru moment firul vietii.
Maia n-ar fi spus nu,era ceva in carierele exacte care o atragea in mod necontrolat si foarte greu explicabil.Cum ajunsese din fata sensibila, poetica, cu har artistic din copilarie la fiinta exacta, cu o gandire ordonata, o perfectionista veritabila ale carei ticuri curtau patologicul, era de neconceput pentru cei apropiati. Dar transformarea s-a produs si indiferent de parerile celor din jur ,nu mai era loc de dat inapoi.Se visa in camera alba, cu lumina putenica, izonalata prin modalitati barbare de sterilizare, asemeni unui glob de cristal de lumea exterioara.Sentimentul de control total ii dadea incredere.In sala era ea si pacientul,cu frica pierduta sub efectul anestezicelor americane- de la care nu ai dureri de cap a doua zi.Era ca o petrecere la care orchestra interpreta o celebra piesa "Que sera sera" si ea era singura care stia sa valseze.
In vis nu avea nevoie de partener, in realitate sentimentul de palpabilitate pe care i-l dadea bisturiul cald, gata sterilizat,era de cele mai multe ori confundat cu senzatia unei maini puternice care ii ghida pasii, dar care putea totodata sa fie oricand oprita intr-un moment de contemplare, oboseala sau nesiguranta.
Desi rigida si incapatanata, fixista si dificila in viata de zi cu zi, Maia tanjea dupa contact uman doar foarte rar.Nu se vedea in rochie alba, desi de multe ori se regasea contemplandu-le in vitrinile magazinutelor cochete.Ceea ce reusea sa prevada era un halat alb,un stetoscop si un bisturiu care sa ii umple momentele de singuratate, dupa amiezile tarzii care nu se mai pretau a fi petrecute in cafenele literare.
Siragul de perle in care se regasea si el, il pierduse de mult, iar incercarea de a-l reface era inutila, dureroasa si mult prea intarziata, asa ca noul sirag era stetoscopul, iar mana calda -bisturiul ascutit. Ea avea acum suflet de chirurg in primul rand si mai apoi suflet de fata.
Se spune ca sunt doua lucruri sigure, in care trebuie sa credem mereu ,de-a lungul vietii noastre:primul este dragostea si cel de-al doilea sunt visele.Daca unul ne-a dezamagit mereu va ramane celalat sa umple golul.
